În funcție de raportarea strictă la obiect sau la ce trezește obiectul în mintea vorbitorului, sensul unui cuvânt poate fi propriu sau figurat.
Sens propriu
Sensul propriu (literal) al unui cuvânt este sensul obișnuit, folosit în mod curent și care trezește în mintea vorbitorului imaginea obișnuită a unui obiect, a unei acțiuni, însușiri.
cuvântul față – sensul principal de “chip”; spre exemplu roșu la față – folosit ca în propoziția Copilul era roșu la față.
cuvântul picior – sensul propriu de “membrul inferior al omului”; – folosit ca în propoziția El și-a fracturat piciorul.
Sens figurat
În contrast cu cel propriu, sensul figurat al unui cuvânt este un sens mai puțin obișnuit și care trezește în mintea vorbitorului altă imagine decât cea obișnuită. Sensul figurat presupune un transfer semantic realizat printr-o figură de stil, precum: metaforă, metonimie, sinecdocă.
cuvântul față la plural, fețe – sens figurat de “aspect”; spre exemplu felurite fețe – folosit ca în propoziția Câmpul este copleșit de flori cu felurite fețe.
cuvântul față – sensul figurat de “grimasă” fețe-fețe – folosit ca în propoziția La auzul acuzației, omul a făcut fețe-fețe.
cuvântul picior – sensul figurat de “partea inferioară a unui munte” picior de plai – folosit ca în versurile din balada populară Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai.
Atunci când sensul figurat este folosit frecvent și generalizat, el poate fi considerat conotativ, deși figura de stil s-a tocit, iar motivația artistică s-a estompat. Spre exemplu, cuvântul ochi are un sens obișnuit de “organe ale vederii”, dar are și un sens la fel de obișnuit conotativ “înnăditură a unei plase”.