De la fonetică la fonologie
Fonologia studiază funcționalitatea sunetelor, depășind aspectele fizice prin fonem, unitate esențială în diferențierea cuvintelor.
LIMBA ROMÂNĂ · Domeniu de studiu
Studiul sunetelor vorbite ale limbii și al modului în care acestea sunt produse și percepute.
De la sunete la sistemele de scriere
Fonologia studiază funcționalitatea sunetelor, depășind aspectele fizice prin fonem, unitate esențială în diferențierea cuvintelor.
Semnele utilizate în fonetica și fonologia limbii române, pentru a reprezenta sunetele limbii în mod detaliat.
Începând cu anul 1860, limba română se scrie cu alfabet latin, înlocuind alfabetul chirilic folosit până atunci, care a fost adoptat în perioada medievală.
Este și nu chiar, dar tinde să respecte principiul "un sunet, o literă", apropiindu-se treptat de acest ideal fonetic.
[...] în fiecare limbă, numărul fonemelor nu e prea mare, el oscilează cam între 30 și 50. Din combinarea lor se creează zeci de mii și chiar sute de mii de cuvinte. [...] ce complicații s-ar produce dacă fiecare cuvânt ar pretinde sunete diferite de ale celorlalte sau chiar un sunet care să nu se regăsească în celelalte cuvinte.
— A. Graur
Trei domenii complementare pentru studiul sunetelor și al scrierii.
Explorează aparatul fonoarticulator și auditiv, procesul articulării și coarticulației, precum și clasificarea sunetelor în vocale, semivocale și consoane, fiecare având trăsături specifice.
Analizează fonemele, sistemele vocalic, semivocalic și consonantic, structura silabei, dar și fenomene ca diftongul, triftongul, hiatul, accentul și intonația, toate definind organizarea și funcționarea sunetelor.
Ortografia reglementează scrierea corectă, iar ortoepia stabilește pronunțarea corectă, impunând standardele limbii literare cultivate, esențiale pentru o comunicare clară și unitară.
Sistemul vocalic al limbii române diferă de inventarul vocalic al latinei dunărene prin vocalele ă și î. Ele reprezintă o particularitate a limbii române. Vocala î, specifică românei, a apărut după perioada românei comune.
Mulţi lingviști susţin ipoteza că ș în română se datorează substratului traco-dac. Emil Petrovici a arătat că palatalizarea lui s, dar şi a celorlalte dentale, a fost favorizată de acţiunea substratului. Mureș, Criș, Someș, Argeș sunt redate de autorii antici cu grafii oscilante.
În 1570 a apărut la Cluj, în tipografia lui Heltai, o Carte de cântece românească, scrisă cu alfabet latin și ortografie maghiară. Cartea este cunoscuta și sub denumirea de Fragmentul Todorescu.