Derivarea este procedeul de formare în interiorul limbii a unor cuvinte noi, numite creații interne, prin adăugarea, suprimarea sau substituția afixelor lexicale la un cuvânt de bază.
După cum reiese și din definiția anterioară, există trei tipuri de derivare: progresivă (propriu-zisă) – adăugarea unor afixe derivative la rădăcina sau tema unui cuvânt; regresivă (inversă) – suprimarea din structura cuvântului de bază a unor afixe cu valoare lexicală; substituția de afixe – înlocuirea unui afix lexical cu alt afix echivalent într-un cuvânt de bază.
În limba română, ca și în latină, cel mai productiv procedeu de derivare este cel progresiv cu sufixe (sufixarea).
Fiecare din tipurile de derivare sunt tratate separat (vezi legăturile anterioare). Pentru o perspectivă generală, oferim în cele ce urmează un exemplu din fiecare tip de derivare.
derivare progresivă: bun > bunic (bun + -ic)
derivare regresivă: zbucium > zbuciuma (zbuciuma – -a)
derivare prin substituție de afixe: descâlci (des- + câlci) > încâlci (în- + câlci)
Trebuie menționat că, prin procedeele de derivare menționate, se creează cuvinte noi pe baza modelelor deja existente în limbă. Indiferent dacă aceste modele sunt moștenite, împrumutate sau create în limbă, important este ca derivatele să fie analizabile și să se încadreze în tipare sistematice, astfel încât procedeele să fie productive.
Existența acestor creații sistemice ne permite să facem analogii și să avem anumite reguli generale de derivare pentru orice cuvânt.
Spre exemplu, de la anumite substantive obținem numele agentului prin adăugarea unui sufix sau de la un substantiv anume prin adăugarea unui sufix obținem un diminutiv: pădure > pădurar; fier > fierar, lapte > lăptar, strung > strungar; balon > balonaș, strugure > struguraș, izvor > izvoraș.