Epifora

Epifora (gr. epiphorá = “punere la sfârșit”) este o figură de stil de nivel sintactic care constă în repetarea unui segment sintactic la sfârșitul câtorva unități sintactice sau metrice.

Atunci când repetarea cuvintelor se face la începutul propozițiilor, figura de stil poartă numele de anaforă.

Exemple

Când te doresc eu cânt încet-încet:
Plec capul la pământ încet-încet
Și glasul meu răsună tânguios
Ca tristul glas de vânt încet-încet.
Și orice vis, orice dorinț-a mea
Eu singur le-am înfrânt încet-încet.
Săgeata doar a crudului amor
În suflet mi-o împlânt încet-încet
Și simt veninul pătrunzând adânc…
Cu sângele-l frământ încet-încet
Și nu-mi rămâne decât să pornesc
Spre al meu trist mormânt încet-încet.
(M. Eminescu – În liră-mi geme și suspin-un cânt)

Casă am, bani am, sănătos sunt, nevastă căzută din cer am, de ce-aș îmbătrâni? (E. Gârleanu)

Eu stau la covată și cânt.
Dar singură nu știu ce cânt.
(G. Coșbuc – Fata morarului)

Astfel cântă sfâșiat
lângă mine vântul,
când la dreapta, când la stânga,
lângă mine vântul.
(L. Blaga – Cântare vântului)

Dacă, de-acum, e târziu
Și ochii mei sunt seci –
Ajunge să-nțeleg…
Plecată ești, pe veci !

Și dacă-atît a fost
S-aștept în umbre reci –
Ajunge să-nțeleg…
Plecată ești, pe veci !
(G. Bacovia – Din liră)

Nici puțin că nu mergea,
Până-n codri verzi intra,
Dacă-n codri verzi intra,
Florile că-i îmbăta.
(Poezie populară)

Orchestra începu cu-o indignare grațioasă.
Salonul alb visa cu roze albe
Un vals de voaluri albe
Spațiu, infinit, de o tristețe armonioasă …
(G. Bacovia – Alb)

– Măi Costache, zău, tu n-o să-mbătrânești niciodată, îi răspunse prietenul său.
– Și de ce-aș îmbătrâni, omule? Casă am, bani am, sănătos sunt, nevastă căzută din cer am, de ce-aș îmbătrâni?
(E. Gârleanu)