Proverbul sau maximă sau sentință populară (lat. proverbium „dicton”, „învățătură”) este o figură de stil de nivel logic și de compoziție care constă într-un enunț concis care exprimă o reflecție generalizatoare asupra vieții.
Cugetare lapidară și uneori metaforică, proverbul este o construcție uneori rimată sau ritmată și reprezintă un adevăr sau o convingere cu valoare generală.
Caracteristica proverbelor este că se păstrează în memoria poporului și circulă (oral) ca și strigăturile, doinele, baladele. Din punct de vedere formal, de cele mai multe ori, proverbele sunt formate din doi membri: un condiționant și un condiționat și poate fi exprimat sub forma unei comparații sau unei concluzii.
Proverbele pot fi studiate și după structura lingvistică, ele fiind construite după schema unor figuri de stil, care ajută și ele la fixarea lor în memoria poporului, cum ar fi: asonanța, homeoteleuta, rima, antimetateza. [vezi mai jos exemple]
Exemple
Iar la făgăduințele d-lui prefect vom spune și noi vorba veche de baștină a moșului Terinte-Barbă Lată, rezaș și el la Funduri în ținutul Vasluiului: „Tânărul spune câte face, bătrânul câte au făcut, nebunul câte are de gând să facă”.
(Scrisoare din corespondența lui Eminescu)
Cine sapă groapa altuia, cade el în ea. (folclor)
Cine pornește cu graba
Se-ntâlnește cu zăbava. (asonanță)
Câinele de este câine
Și tot oprește pe mâine. (rimă)
Banii nu aduc procopseala (învățătură), ci procopseala aduce banii. (antimetateză; autor A. Pann)
Obraznicul mănâncă praznicul. (folclor)
Cu răbdarea treci marea. (folclor)
Mai bine cu un înțelept la pagubă decât cu un prost la câștig. (folclor)
Mai bine un dram de noroc decât un car de minte. (folclor)
Cum e turcul, și pistolul. (folclor)
Copacul cu rădăcini adânci nu se teme de furtună. (folclor)
Nici la rai nu-i bine singur. (folclor)