Prozopopea (lat. prosopopeia, gr. prosopopoiia = “a imita o persoană”) este o formă de personificare prin care sunt făcute sa vorbească sau să acționeze persoane absente, dispărute sau moarte.
Figura de compoziție este o personificare extinsă la întreaga operă (sau la un fragment al ei) și este o formă de a plasticiza mesajul poetic. În această figură, obiectele și ființele personificate sunt învestite cu rol de personaje ale operei literare.
Prozopopeea este o metodă narativă într-o operă epică, spre deosebire de personificarea simplă, care este un procedeu sporadic cu finalitate descriptivă limitată, și este gradul cel mai înalt al personificării. Figura este prezentă în fabulă și alegorie. (Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir și Luceafărul lui M. Eminescu)
Exemple
Mama, buna măiculiță, din mormânt ar tresări
Dac-ar știi că… (M. Eminescu)
Leonida: (…) Ce-a zis Papa — iezuit, aminteri nu-i prost! — când a văzut că n-o scoate la căpătâi cu el?
cu “Garibaldi”
…Mă, nene, cu ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de cu fitecin; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru… (I.L. Caragiale)
O flacără vie pe coș izbucnește,
Se urcă, palpită, trosnește, vorbește…
— Arhanghel de aur cu tine ce-aduci?
Și flacăra spune: Aduc inspirarea…
Ascultă, și cântă, și tânăr refii… (Al. Macedonski)
Decebal (palid ca murul văruit în nopți cu lună)
Se arată în fereastă și-și întinde alba mână
Moartă din flamida neagră ce-l acopere pe el.
El vorbește. Și profetic glasu-i secolii pătrunde:
Sufletu-i naintea morții lumineaz-a vremii unde;
Gândul lui o prorocie, vorba lui mărgăritar;
Și l-aude valea-adâncă și l-aud stelele multe.
De pe stânca lui cezarul stă-n uimire să-l asculte,
Vorbele-una câte una lunecă-n ureche-i clar:
Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere și spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoții n-or pricepe pe părinți
Cât de naltă vi-i mărirea tot așa de-adânc- căderea.
Pic cu pic secând păharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii despera-vor cei cuminți.
Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare
Prizărite, tremurânde trec o lungă acuzare
Târând sufletul lor veșted pe-al corupției noroi.
Voi nu i-ați lăsat în voia sorții lor. Cu putrezirea
Sufletului vostru propriu ați împlut juna lor fire,
Soarta lor vă e pe suflet ce-ați făcut cu ele? Voi!
Nu vedeți că în furtune vă blăstamă oceane?
Prin a craterelor gure răzbunare strig vulcane,
Lava de evi grămădită o reped adânc în cer,
Prin a evului nori negri de jeratic cruntă rugă
Către zei ca neamul vostru cel căzut, ei să-l distrugă
Moartea voastră: firea-ntreagă și popoarele o cer. (M. Eminescu – Memento mori)