În funcție de importanța sensului în limbă la un moment dat, cuvintele polisemantice pot avea sens sens principal și sens secundar.
Sens principal
Prin sensul principal se înțelege cel mai obișnuit sens, unul general și este utilizat în limba literară și în toate zonele. El se opune unuia sau mai multor sensuri secundare. Spre exemplu, cuvântul față are sensul principal de “chip”, folosit atunci când ne referim la fețele oamenilor.
Sensuri secundare
Prin sensuri secundare se înțeleg cel mai puțin obișnuite și mai puțin folosite sensuri, cunoscute în zone mai restrânse și care pot avea și o oarecare valoare stilistică. Sensurile secundare ale cuvântului față sunt “partea vizibilă a lunii” – în contextul fața lunii sau “partea anterioară” a unor lucruri – în utilizări precum fața lucrurilor.
Cuvintele polisemantice pot avea unul sau mai multe sensuri principale, fiecare din acestea pot avea la rândul lor unul sau mai multe sensuri secundare.
Spre exemplu, cuvântul pieptene prezintă următoarele sensuri principale și secundare: sens principal – “obiect cu dinți mărunți care servește la pieptănatul părului” și două sensuri secundare – “unealtă cu dinți din metal folosită la pieptănatul fibrelor textile”, dar și “nume pentru alte obiecte, unelte sau părți componente, care au forma și utilizarea unui pieptene”.
Cuvântul parchet prezintă următoarele sensuri principale și secundare:
sens principal1 – “pardoseală executată prin îmbinarea unor elemente de lemn” și un sens secundar – “fiecare din piesele de lemn folosite la executarea tipului de pardoseală cu același nume”
sens principal2 – “suprafețele în care este împărțită o pădure pentru a fi exploatată rațional”
sens principal3 – “instituție judiciară” și două sensuri secundare – “membrii instituției judiciare” și “locul (clădirea) în care funcționează instituția judiciară”