Conversiunea

Conversiunea (conversia) (lat. conversio „repetarea cuvintelor prin inversiune”) este o figură de stil de nivel sintactic care constă în repetarea inversă a componentelor unui segment sintactic, fără a i se modifica înțelesul.

Figură a repetiție, conversiunea are o topică simetrică aparent mai complicată decât altele (anaforă, epiforă, simplocă), dar, în realitate, destul de simplă, ușor sesizabilă și cu un efect stilistic imediat și evident pentru oricine.

Ca și epizeuxa, conversia are topica cea mai elementară, fiind lipsită aproape de orice simetrie. Figura, prin insistență, subliniază cuvintele fără să le modifica funcția gramaticală și nici sensul. În funcție de context, ca și de conținutul propoziției, acesta poate avea diverse nuanțe de semantică stilistică.

Exemple

Femeie între stele și stea între femei (M. Eminescu – Din valurile vremii…)

Târgoveții: Are dreptate țiganul! Țiganul are dreptate! (…)
Vulpoi: Să trăiască căpitanul? Căpitanul să trăiască?
(B. P. Hasdeu – Răzvan și vidra)

Eu îi văd și-i aud, îi aud și-i văd. (B. Șt. Delavrancea)

Vorbeau râzând, sau, mai bine-zis, râdeau vorbind – era mai mult râs decât vorbă… (M. Eminescu)

… era rușine ca fata lui, nepoata lui Cimbru, a lui Cimbru nepoată, să stea slugă. (I. Slavici)

noaptea ca ziua, ziua ca și noaptea, glasul lui duios răsună prin codri. (Al. Odobescu)