Morfologia

Morfologia (“studiul formei”) este partea structurii gramaticale, totodată și parte a disciplinei gramaticii, care cuprinde reguli despre forma cuvintelor, structura internă a acestora și modificările lor apărute în situațiile de întrebuințare. Forma și modificările cuvintelor sunt analizate împreună cu valorile sau funcțiile lor. Ca știință, spre deosebire de sintaxă, care studiază îmbinările cuvintelor, morfologia are ca obiect de studiu cuvântul sau morfemul – unitatea gramaticală minimală care are semnificație din structura unui cuvânt.

Unitățile fundamentale ale morfologiei sunt părțile de vorbire. Modificările formei părților de vorbire flexibile sunt determinate de categoriile gramaticale specifice fiecărei părți de vorbire.

Morfologia ca parte a structurii gramaticale

Cuvintele limbii pot fi împărțite în diverse feluri, dar din punct de vedere gramatical clasificarea importantă este în părți de vorbire – zece la număr: substantivul, adjectivul, pronumele, articolul, numeralul, verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția.

Aceste categorii de cuvinte sunt, în același timp, clase lexicale și gramaticale, diferențiate după caracteristici semantice, morfologice și sintactice. Aspectele de diferențiere sunt întâlnite în definiția fiecărei părți de vorbire atunci când este menționat ce exprimă (sensul lexical), caracteristicile formei (dacă își modifică forma) și ce funcții îndeplinește când cuvintele sunt grupate (funcții sintactice).

Criteriul de clasificareCaracteristiciPărți de vorbire
Lexicalsens lexical autonomsubstantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul
fără sens lexical autonomprepoziţia, conjuncţia, interjecţia
Morfologicflexibile, se declinăsubstantivul, adjectivul, numeralul, pronumele
flexibile, se conjugăverbul
neflexibileadverbul, prepoziţia, conjuncţia, interjecţia
Sintacticau funcţie sintacticăsubstantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul
nu au funcţie sintacticăprepoziţia, conjuncţia, interjecţia

Din dorința de a avea o grupare funcțională, în clasificarea clasică a părților de vorbire nu s-a ținut cont de sensul lexical (prepozițiile și conjuncțiile nu au sens lexical) și nici de funcțiile sintactice îndeplinite (substantivul, pronumele, numeralul, verbul îndeplinesc variante funcții). Aspectul luat în calcul în gruparea claselor este cel morfologic, adică caracterul flexibil sau neflexibil. Cele flexibile își modifică forma, iar cele neflexibile nu-și modifică forma.

Conform acestui criteriu, după posibilitatea de a-și schimba forma în vorbire, cele zece unități au fost împărțite în două clase: părți de vorbire flexibile și părți de vorbire neflexibile.

Dintre cele zece părți de vorbire șase sunt flexibile, prezintă modificări formale (substantivul, adjectivul, pronumele, articolul, numeralul, verbul), iar patru sunt neflexibile (adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția). De menționat că, deși este încadrat în categoria părților neflexibile prin gradele de comparație, adverbul prezintă o flexiune analitică.

După felul flexiunii, verbul se diferențiază de celelalte părți de vorbire, flexiunea lui fiind conjugarea. Celelalte cinci părți de vorbire – substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele – prezintă o flexiune nominală, flexiunea cazuală (în funcție de cazuri) fiind caracteristica lor comună. Flexiunea cazuală este cunoscută și sub denumirea de declinare.

Nu toate părțile de vorbire au aceleași capacități flexionare. De cele mai multe realizări flexionare este capabil verbul, apoi pronumele, substantivul, articolul, adjectivul și numeralul – cel mai sărac în flexiune.