Propoziția

Propoziția este cea mai mică unitate sintactică prin care se exprimă o comunicare cu înțeles deplin și care are un singur predicat.

Gramatica modernă definește mai cuprinzător propoziția: o unitate de bază a sintaxei, care are însușirea de a comunica (predica) idei cu caracter informativ, afectiv sau de voință prin intermediul unui predicat (verbal, nominal, adverbial și interjecțional) sau intonație predicativă. De regulă, propoziția are un singur predicat. Excepție face propoziția lipsită de verbe la modurile personale (propoziția nominală).

Eu mănânc un măr. (propoziția are un singur predicat mănânc)

Clasificarea propozițiilor

Diversele feluri de propoziții care există în limbă pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, unele care țin de sintaxa propoziție, iar altele de sintaxa frazei. Am ales să le trecem în revistă pe toate aici și să le exemplificăm, urmând ca acolo unde se impune să fie trimiteri spre dezvoltările necesare.

Propozițiile simple și dezvoltate

După structură, adică după alcătuirea internă și după felul părților de propoziție, propozițiile se împart în simple și dezvoltate. Cele simple sunt formate doar din părți principale de propoziție – subiect și predicat, iar cele dezvoltate sunt formate din părți principale de propoziție și secundare – atribut, complement și element predicativ suplimentar (nu se regăsește în programa școlară).

Eu mănânc.
eu – subiect, mănânc – predicat

Eu mănânc un măr mare.
eu – subiect, mănânc – predicat, un măr – complement, mare – atribut

Propoziții independente și dependente

Clasificarea propozițiilor în propoziții independente (neintegrate în frază) și propoziții dependente (integrate în frază) se face în funcție de existența relațiilor gramaticale cu alte unități sintactice asemănătoare.

Propoziții neintegrate în frază (independente)

Propozițiile neintegrate în frază sau propozițiile independente au înțeles propriu și nu sunt în relație cu alte propoziții.

După scopul comunicării, propozițiile independente (neintegrate în frază) sunt de două feluri: propoziții enunțiative și propoziții interogative.

Propozițiile enunțiative

Propozițiile enunțiative sunt acele propoziții care comunică o informație despre un obiect gramatical (ființă, persoană, fenomen, lucru), care constată sau relatează fapte (reale sau ireale, realizabile) sigure, dorite, posibile, nesigure sau poruncite .

În funcție de aceste caracteristici, se împart în: propriu-zise (reale), enunțiative optative, enunțiative imperative, enunțiative potențiale, enunțiative dubitative. De obicei, în gimnaziu sunt prezentate primele trei tipuri de propoziții de mai jos.

Propozițiile enunțiative propriu-zise

Propozițiile enunțiative propriu-zise (reale) exprimă acțiuni sau stări reale, sigure și se construiesc cu modul indicativ.

Copiii merg la școală voioși.
Profesorii vor veni la școală.

Propozițiile enunțiative optative

Propozițiile enunțiative optative exprimă dorința de a se realiza o acțiune sau o stare și se construiesc cu modul condițional-optativ sau conjunctiv.

Aș merge și eu la film.
Să fi avut eu așa ocazie de gol!

În limba română, dorința poate fi exprimată și cu ajutorul verbelor a vrea, a voi, a dori, a pofti. Ele nu exprimă din punct de vedere gramatical dorința; în acest caz, dorința rezultă din sensului cuvintelor.

Vrea un iPhone!
Dorește un iPad!
Poftește o înghețată!

Propozițiile enunțiative imperative

Propozițiile enunțiative imperative exprimă o poruncă, un îndemn, o rugăminte, un sfat și se construiesc cu modul imperativ sau uneori cu modul conjunctiv cu valoare de imperativ.

Vino și tu cu noi!
Grăbește-te!
Să te îmbraci!

Propoziții enunțiative imperative care prezintă un aspect negativ se numesc imperative prohibitive.
Să nu te miști!

În unele propoziții imperative verbele pot lipsi. verbul este suplinit de intonația predicativă.
Înainte marș!

Propozițiile enunțiative potențiale

Propozițiile enunțiative potențiale exprimă posibilitatea și se construiesc cu modul condițional-optativ, conjunctiv sau indicativ.

N-aș crede asta despre ea.
Să fi văzut eu!
În altă situație știa.

În limba română, posibilitatea poate fi exprimată și cu ajutorul adverbului posibil sau al verbului a putea. Ele nu exprimă din punct de vedere gramatical posibilitatea; în acest caz, posibilitatea rezultă din sensul cuvintelor.

Acest lucru este posibil.
Tu poți merge oriunde.

Propozițiile enunțiative dubitative

Propozițiile enunțiative dubitative exprimă îndoiala, nesiguranța, nehotărârea sau bănuiala și se construiesc cu modul prezumtiv sau cu viitorul (indicativ).
Or fi ajuns mai repede!
Așa o fi acolo!

Propozițiile interogative

Propozițiile interogative sunt acele propoziții care cer informații despre un obiect gramatical (ființe, lucruri, fenomene), prin formularea unor întrebări.

Vine mâine și fratele tău?
Ce o fi cu omul ăsta?

Propozițiile exclamative

Toate propozițiile enunțiative și cele interogative, pe lângă rolurile lor specifice, pot exprima o stare sufletească de admirație, mirare, plăcere, mulțumire, nemulțumire, surprindere, indignare, regret etc. În aceste cazuri propozițiile au o intonație exclamativă și se numesc propoziții exclamative.

Cele mai multe propoziții exclamative se formează cu ajutorul cuvintelor ce, cât (valori adjectivale, adverbiale) sau adverbul cum.
Ce mare este acea mașină! – enunțiativă exclamativă
Ce e cu mașina asta? – interogativă exclamativă

Uneori, propozițiile exclamative nu au predicatul sau verbul copulativ exprimat.
Ce tricou frumos! – e omis predicatul are

Deși regula generală este ca după propoziția exclamativă să urmeze semnul exclamării (!), uneori la finalul acesteia se pun trei puncte ().
Ce bine e să mănânci…

Există cazuri când la finalul propoziției se pun ambele semne: semnul exclamării și cel al întrebării (?!). În cazuri rare se pot adăuga după cele doua semne și punctele de suspensie. (?!…)
Cum să iei cea mai mică notă din clasă?!

După calitatea predicatului (pozitiv sau negativ) , propozițiile se împart în propoziții pozitive (afirmative) sau propoziții negative.

Propozițiile pozitive

Propozițiile pozitive (afirmative) sunt propozițiile în care predicatul verbal sau verbul copulativ din predicatul nominal afirmă, confirmă, aprobă ceva.
Câinele latră.

Propozițiile negative

Propozițiile negative sunt propozițiile în care predicatul verbal sau verbul copulativ din predicatul nominal exprimă o negare, dezaprobă sau nu acceptă ceva. Semnul distinctiv al acestor propoziții este adverbul nu. În unele cazuri adverbul este întărit prin adăugarea adverbului nici.
Câinele nu latră.
Nici nu doresc să merg.

Propoziții integrate în frază (dependente)

Propozițiile integrate în frază sau propozițiile dependente se află în alte relații gramaticale cu alte propoziții din frază.

Eu mănânc un măr1/ pe care l-am cules din pom,2/ dar pe care nu l-am spălat.2/ (cuvintele subliniate sunt predicate; P1, P2, P3 – propoziții integrate în frază)

Propozițiile integrate în frază pot fi împărțite după mai multe criterii în: enunțiative și interogative – după scopul comunicării, afirmative și negative – după natura predicatului, analizabile și neanalizabile – după structură. Cele analizabile pot fi: simple și dezvoltate, monomembre și bimembre, verbale și nominale.

Propozițiile principale și secundare

După conținutul exprimat și după raportul sintactic stabilit între ele se împart în principale și secundare (subordonate).

Propozițiile subordonate

Propozițiile subordonate, după conținut, se împart în: subordonate necircumstanțiale (subiectiva, predicativa, atributiva, completiva directă, indirectă, de agent și predicativa suplimentară) și subordonate circumstanțiale (de timp, de loc, de mod, de cauză, de scop, de condiție, de concesie, de consecință, de instrument, de asociere, de relație, de opoziție, de cumul, de excepție).