Sintaxa este partea structurii gramaticale, totodată și parte a disciplinei gramaticii, care cuprinde reguli despre îmbinarea cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze.
Studiul modern al gramaticii oferă următoarea definiție a sintaxei: partea gramaticii care studiază cuvintele (în funcție de rolul lor în comunicare), enunțurile, fragmentele de enunțuri, sintagmele, grupurile coordonative, propozițiile, frazele și relațiile dintre toate acestea în cadrul unei comunicări.
În limba română, cuvântul sintaxă este împrumutat din limba franceză (syntaxe), cuvânt cu origine în limbile latină și greacă (syntaxis = syn – care înseamnă “împreună” + taxis – care înseamnă “așezare”, “ordine”, “aranjament”).
Comunicarea prin intermediul limbii apelează la regulile sintaxei pentru a îmbina cuvintele vocabularului limbii, cuvinte care prezintă forme oferite de morfologie. Sintaxa ajută la construirea unui mecanism prin care cu un număr finit de cuvinte se realizează un număr infinit de combinații, concretizate în propoziții și fraze.
Obiectul de studiu al sintaxei
Obiectul de studiu al sintaxei este ansamblul regulilor de combinare a cuvintelor în cadrul enunțurilor (propoziții și fraze) și relațiile sintactice din cadrul acestor unități.
Prin urmare, atunci când vorbim de sintaxă avem în vedere 3 aspecte:
1. Unitățile sintaxei – propoziția, fraza, părțile de propoziție (subiectul, predicatul, complementul, atributul și elementul predicativ suplimentar) și sintagma
2. Raporturile dintre unitățile sintactice din cadrul propozițiilor și raporturile din cadrul frazelor
3. Construcțiile sintactice cu valoare stilistică (elipsa, repetiția, anacolutul și tautologia).
Unitățile sintaxei
Așa cum reiese și din definiția sintaxei, comunicarea de sine stătătoare se realizează prin cele două unități ale ei: propoziția și fraza. Diferența dintre cele două este de grad, propoziția este de un grad mai mic, iar fraza, o îmbinare de două sau mai multe propoziții, de grad mai mare. Atunci când se face referire la ambele unități în mod nedistinct și supraordonat (grupare într-un nivel superior), se vorbește despre enunț.
Tot din definiția anterioară reiese că unitatea fundamentală a sintaxei este propoziția. Totodată este și cea mai mică unitate a sintaxei care este de sine stătătoare și care poate forma singură o comunicare. Caracteristica principală a propoziției este predicația, identificată prin prezența unui predicat (unul singur). De regulă, predicația este exprimată printr-un verb la un mod personal, dar în situații excepționale verbul poate fi și la un mod nepersonal. Există și o serie de alte situații în care predicația este exprimată printr-un nume predicativ, o intonație predicativă sau chiar prin propoziții verbale eliptice de predicat.
Unitatea sintactică superioară propoziției este fraza. Alcătuită din cel puțin două propoziții, fraza este întotdeauna de sine stătătoare.
Unitățile sintactice inferioare propoziției sunt grupul (îmbinarea) de cuvinte și părțile de propoziție. Caracteristica lor principală este că sunt lipsite de predicație, prin urmare nu pot fi de sine stătătoare. Din acest motiv, nici nu pot întemeia o comunicare, dacă nu fac parte dintr-o propoziție.
Grupul de cuvinte (îmbinarea), denumit și sintagmă, este un component al propoziției alcătuit din cel puțin două cuvinte cu sens lexical deplin. Sintagma este cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic.
economia globală, în mod cert, până la sfârșitul vieții nostre
Partea de propoziție, un constituent al propoziției, este o unitate sintactică alcătuită dintr-un singur cuvânt cu sens lexical deplin (mașina, casa). Pe lângă acest cuvânt pot apărea și alte cuvinte ajutătoare (de la mașină, în casă). În interiorul acestei unități nu se stabilește un raport sintactic. Partea de propoziție stabilește raporturi sintactice cu alte unități de acest fel (alte părți de propoziție).
Comunicarea este realizată prin integrarea părților de propoziție în propoziții. Propozițiile, la rândul lor, sunt integrate în fraze. Atât integrarea cuvintelor în propoziție, cât și a propozițiilor în fraze se face prin intermediul raporturilor sintactice, aceleași pentru ambele tipuri de structuri.
Raporturile sintactice
Raporturile (relațiile) sintactice pot fi de coordonare sau de subordonare (determinare) și apar atât în propoziție, cât și în frază.
Raporturile de coordonare apar între unități sintactice (părți de propoziție sau propoziții) care nu depind una de alta și stau pe același plan. Aceste raporturi sunt de mai multe feluri: copulativ, disjunctiv, adversativ și conclusiv.
Raporturile de subordonare apar între unități sintactice (părți de propoziție sau propoziții) cu funcțiuni sintactice diferite. În această relație, un termen este determinat (numit și regent), iar celălalt determinant (subordonat).
Raportul de subordonare este de mai multe feluri: atributiv, predicativ suplimentar, completiv circumstanțial și necircumstanțial. Unii autori includ aici și raportul dintre subiect și predicat (sau subiectivă și regentă), dar și raportul apozitiv. Alții consideră că nu se poate vorbi de raporturi de subordonare, ci de autonomie.
Ambele raporturi, coordonarea și subordonarea, sunt discutate împreună la fiecare unitate a sintaxei: cele din propoziție la raporturile sintactice în propoziție, iar cele din frază la raporturile sintactice în frază.