După natură, sensul cuvintelor poate fi denotativ – stabil și analizabil în afara contextului sau conotativ – un sens particular, afectiv (expresiv) adăugat primului.
Sensul denotativ
Sensul denotativ (numit și sens denominativ, apelativ sau cognitiv) este sensul invariabil și nonsubiectiv și reprezintă ceea ce denumește în mod obișnuit un cuvânt. El este un sens noțional și conceptual și are o valoare obiectivă care există indiferent de intenţia cu care vorbitorii folosesc respectivul cuvânt. Sensul conotativ este adăugat acestui sens, prin atribuirea unor valori suplimentare de către vorbitori. Cuvintele monosemantice prezintă doar acest sens.
Exemple: cap – “extremitatea superioară a corpului omenesc sau a animalelor unde se află creierul”; gură – “cavitate din partea anterioară a capului oamenilor și animalelor”.
Conform lui Ion Coteanu (lingvist), fiecare cuvânt conține un singur sens denotativ. Chiar și în situația unor cuvinte care denumesc mai multe obiecte. Spre exemplu cățel înseamnă “pui de câine”, “pui de lup”, “pui de vulpe” sau “diverse părți de mecanisme” ori “fiecare din părțile unui usturoi”. Cu toate acestea, sensul denotativ al cuvântului cățel este “pui de …”. Celelalte două denumiri, conform lingvistului, fiind doar metafore.
Sensul conotativ
Sensul conotativ apare prin producerea unor abateri subiective de la denotație. Prin valoarea subiectivă adăugată, sensul conotativ reprezintă un adaos suplimentar sugestiv, de multe ori emoțional, care însoțește un cuvânt. El este contextualizat de vorbitor; fără contextualizare el nu este precis. Cuvintele polisemantice prezintă și acest sens particular, expresiv adăugat celui denotativ.
Exemplu: agheasmă cu înțelesul de “rachiu”, de aici și verbul a se aghesmui, cu înțelesul de “a se îmbăta”, dar și “a uda” sau “a falsifica”
Într-o comunicare de felul Mi-am cumpărat și eu în sfârșit o mașinuță., cuvântul mașinuță, cu sensul de “automobil” în acest context, primește anumite valori suplimentare din partea vorbitorului. El nu se referă la o mașină foarte mică, cum ar indica sensul denotativ al cuvântului.
Cuvântul păpușă are sensul denotativ “jucărie care înfățișează o figurină cu chip de om” sau “personaj din teatrul de păpuși”. În schimb, când spunem despre cineva că este păpușa cuiva, cu sensul de “se lăsa condus, dirijat de cineva, a fi la discreția cuiva”, sensul devine conotativ, apărut în urma unei asemănări subiective, între acea persoană și modul în care o păpușă este manipulată.
Multe din sensurile secundare ale cuvintelor au avut valori conotative, dar în timp, prin uzul vorbitorilor și-au pierdut această valență și au devenit mărci denotative. Spre exemplu: braț – “ramificație a unui râu”, coastă – “pantă a unui deal”.