Apocopa (fr. apocope, din lat. și gr. apocopa = “scoatere prin tăiere“) este o figură de stil de nivel fonologic (de sunet) care constă în căderea unui fonem sau a unei silabe din poziția finală a unui cuvânt, fără ca înțelesul cuvântului să sufere.
Figura este folosită în poezie, de multe ori, pentru a scurta măsura și ritmul într-un vers.
Căderea mai multor sunete sau o silabă de la sfârșitul unui cuvânt este întâlnită frecvent și în vorbirea curentă și este folosită pentru economia efortului de articulare: cinema[tograf], un’ te duci?, cin’ ți-a spus, cin’ te chemă, făr’ de rușine, pân’ la oraș.
Exemple
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag? (M. Eminescu – Floare albastră)
C-aș dori odat’ să mântui! (M. Eminescu – Ce șoptești atât de tainic…)
Pân’ce bătrân și palid, cu cap pleșuv ca stânca
Aș rumpe de pe liră-mi coardele ce nu mai sun’. (M. Eminescu – De-aș muri ori de-ai muri)
Printre trestii auroase ce se legăn solitari,
Vede fata cea cu ochii cuvioși ca în biseric‘ (M. Eminescu – Călin-Nebunul)
Lasă bade, las’ să fie
Chiar o sută, chiar o mie;
Las’ să fie tot șirag
Dacă nu-i care mi-i drag. (Literatură populară)
De la mine pân’ la tine numai stele și lumine. (Folclor)
Și-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Și regii-n purpur s-au încins
Și doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins
Ca niciodat’. (G. Coșbuc – Nunta Zamfirei)