Fonemul

Fonemul este unitatea sonoră care nu poate fi analizată în elemente mai mici și succesive, având rolul esențial de a distinge cuvintele unei limbi. În sens concret, fonemul reprezintă o clasă de sunete echivalente din punct de vedere funcțional.

Disciplina care studiază fonemele unei limbi este fonologia, o ramură a foneticii. Pentru detalii despre evoluția foneticii și apariția fonologiei, consultați De la fonetică la fonologie.

Fonemul este un concept abstract, menit să explice felul în care sunetele funcționează în sistemul unei limbi. Acesta nu poate fi observat direct, ci este dedus din analiza comportamentului lingvistic. Fonemele sunt grupuri de sunete cu trăsături comune, stabilite în timp prin experiența lingvistică și inventariate în mod sistematic.

Fiind un concept abstract, definirea fonemului nu se poate face altfel decât printr-o serie de raționamente deductive, noțiuni ajutătoare și operații. Le prezentăm în cele ce urmează.

Semnul lingvistic – expresie și conținut

În lingvistică, semnul lingvistic este format din două componente: expresia și conținutul. Expresia este partea sonoră, alcătuită dintr-o secvență de sunete, iar conținutul este semnificația asociată expresiei, ceea ce urmează să fie comunicat.

De exemplu, cuvântul casă reprezintă un semn lingvistic în care expresia este tranșa sonoră /casă/, iar conținutul este semnificația asociată – clădire de locuit (nu ființă, acțiune sau alt lucru).

Realizarea sunetelor – o infinitate de variații

Din punct de vedere fizic, sunetele sunt mișcări vibratorii ale aerului, produse de aparatul fonoarticulator și percepute de urechea umană.

Fonetica experimentală a dovedit că vorbitori diferiți produc variații sonore distincte pentru același sunet. Chiar și același vorbitor pronunță același sunet în moduri ușor diferite, în funcție de context.

Spre exemplu, sunetul e din cuvântul pentru este pronunțat diferit din punct de vedere acustic de doi sau mai mulți vorbitori (chiar dacă nu putem exclude și varianta în care sunetul ar putea fi pronunțat identic). În cuvântul pere, chiar și atunci când vorbitorul este același, primul e este pronunțat diferit de al doilea e. În cuvintele lună și luncă, cei doi n sunt pronunțați diferit.

Vorbitorii limbii române nu vor avea nicio problemă în a identifica e din pentru, cei doi e din pere sau cei doi n din lună, respectiv luncă. Aceste variații fizice sunt percepute de vorbitori ca fiind aceleași sunete, deoarece ele îndeplinesc aceeași funcție în comunicare.

Echivalența funcțională a sunetelor

Realitate fizică (observabilă și măsurabilă) descrisă anterior nu e în măsură să împiedice procesul de comunicare. Indiferent de nuanțele pe care le primește sunetul e (pronunțat mai închis, mai deschis, mai lung sau mai scurt) din pentru, acestea îndeplinesc același rol funcțional, fiind echivalente. Sunetele echivalente constituie variantele aceleiași unități funcționale.

În cuvântul peri, înlocuirea sunetului e cu o – formând pori – schimbă semnificația. În acest caz, cele două sunete sunt nonechivalente funcțional.

Sunetele, raportate la planul conținutului / semnificatului, au fost considerate echivalente atunci când nu servesc la diferențierea a două cuvinte, adică nu transmit semnificații distincte. Sunetele nu sunt echivalente atunci când cel puțin o dată transmit semnificații distincte.

Trăsături distinctive și nedistinctive

Din exemplele anterioare înțelegem că atunci când sunetele sunt echivalente funcțional, diferențele fizice (acustice) nu prezintă importanță în comunicare. Proprietățile fizice care le disting au fost numite nerelevante sau trăsături nedistinctive. Atunci când sunetele sunt nonechivalente funcțional, diferențele fizice (acustice) prezintă importanță în comunicare, deci sunt relevante, au fost numite trăsături distinctive.

Pe scurt: dacă diferențele fizice dintre sunete afectează semnificația, ele sunt trăsături distinctive. Dacă nu afectează semnificația, ele sunt nedistinctive.

Fonemul – clasă de sunete echivalente

Pe baza analizei funcționale putem spune că:

1. Sunetele diferite prin trăsături nedistinctive, dar echivalente funcțional, constituie același fonem. (în ultimul exemplu e, ę, ẹ)
2. Sunetele diferite prin trăsături distinctive, dar nonechivalente funcțional, reprezintă foneme diferite. (în ultimul exemplu e, o)

Proba comutării

Pentru a determina dacă două sunete sunt variante ale aceluiași fonem sau foneme distincte, se folosește proba comutării, o metodă fonologica pentru determinarea fonemelor.

Corelația și raportul de comutare

Sunetele sunt în corelație dacă pot ocupa aceeași poziție și contracta relații alternative.
Sunetele sunt în raport de comutare dacă schimbarea unui sunet înlocuiește semnificația cuvântului.

Spre exemplu e și o din peri și pori sunt în raport de comutare, deci sunt foneme diferite. Variațiile e, ę, ẹ din pentru nu schimbă semnificația, deci nu sunt în raport de comutare și reprezintă variante ale aceluiași fonem.

Fonemul ‒ clasă de sunete care nu comută

Sunetele care nu se află într-un raport de comutare se numesc variantele aceluiași fonem. Sunetele care se află în raport de comutare constituie variante ale unor foneme diferite. Altfel spus, fonemul reprezintă două sau mai multe sunete distincte (clasa de sunete) care se comportă identic în calitate de constituenți ai semnelor dintr-o limbă dată. Raportat la sunete, fonemele sunt considerate invariante sau sunete-tip.

Alofonele – variante ale unui fonem

Alofonele sunt variante concrete ale unui fonem, care nu contractează raporturi de comutare. Ele sunt realizări fizice diferite ale aceluiași fonem, determinate de contextul lingvistic sau de particularitățile vorbitorului.

Spre exemplu, diferitele nuanțe ale sunetului e rostit cu grade variabile de deschidere formează alofonele fonemului /e/. Toate alofonele (variantele) unui anumit fonem formează acel fonem.

Perechi minimale

Două cuvinte care diferă doar printr-un sunet în aceeași poziție constituie o pereche minimală. Perechile minimale ajută la identificarea trăsăturilor distinctive ale fonemelor. casă și masă formează o pereche minimală, diferențiate prin sunetele c și m.

Un sunet, un fonem distinct?

Pentru a determina dacă un sunet este un fonem distinct în cadrul unei limbi, procesul trebuie să includă următorii pași:

1. Identificarea perechilor minimale: Se verifică dacă două sau mai multe sunete sunt elementul diferențiator între cuvinte distincte (semne lingvistice).
Exemplu: casă și masă formează o pereche minimală, diferența dintre cele două fiind determinată de sunetele c și m.

2. Analiza trăsăturilor distinctive: Se stabilesc proprietățile fonetice relevante (ex.: locul de articulare, modul de articulare, sonoritatea) pentru a decide dacă diferențele fizice între sunete au importanță în procesul de comunicare.
Exemplu: Diferența dintre c și m este distinctivă, deoarece schimbă sensul cuvintelor. În schimb, variațiile minore ale unui sunet, care nu afectează sensul, sunt considerate trăsături nedistinctive.

3. Aplicarea raportului de comutare: Se verifică dacă substituirea unui sunet cu altul schimbă semnificația cuvântului în care apare. Dacă da, cele două sunete sunt în raport de comutare și reprezintă foneme diferite.
Exemplu: Înlocuirea lui c cu m în casă duce la formarea unui cuvânt nou (masă), ceea ce confirmă că c și m sunt foneme distincte.

4. Delimitarea alofonelor: Dacă diferențele fizice dintre două sunete nu determină schimbări de sens, atunci sunetele respective sunt considerate variante ale aceluiași fonem (alofone).
Exemplu: Varianta mai deschisă sau mai închisă a sunetului e din pentru nu schimbă sensul cuvântului, deci acestea sunt alofone ale fonemului /e/.

Astfel, procesul de identificare a unui sunet ca fonem implică evaluarea funcției sale lingvistice, nu doar a trăsăturilor sale fizice. Trăsăturile distinctive devin criteriul principal pentru delimitarea fonemelor, contribuind la stabilirea inventarului fonologic al unei limbi.

Această metodologie este esențială în fonologie, oferind un cadru sistematic pentru analiza sunetelor limbajului și clasificarea lor funcțională.

Fonem vs sunet

Sunetul este o unitate fizică, concretă, individuală.
Fonemul este o unitate abstractă, o clasă de sunete echivalente funcțional.
Fonemele reprezintă invariante (sunete-tip), iar sunetele sunt realizări concrete ale acestora.

Din tot ce a fost prezentat până aici, se poate deduce că termenii sunet și fonem se referă la realități distincte. Sunetul se referă la evenimente fizice (sonore) individuale și concrete, iar fonemul la o clasă de sunete caracterizate prin identitatea trăsăturilor distinctive.

Între sunet și fonem există o legătură incontestabilă, în sensul că un fonem nu este altceva decât un sunet, dar privit în raport cu calitatea lui de constituent al semnului lingvistic. Cu toate acestea, sunetul nu se confundă cu fonemul, fonemul fiind clasa de sunete, iar sunetul membrul acelei clase.