Părțile de propoziție sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte care apar în alcătuirea unei propoziții și care, după funcția îndeplinită în propoziție, se constituie în unități sintactice.
Partea de propoziție este cea mai mică unitate sintactică a unei propoziții, care nu are autonomie și poate fi reprezentată printr-un cuvânt cu parte sintactică.
Trebuie evitată confuzia între noțiunea de parte de propoziție și noțiunea de cuvânt. Așa cum este specificat în definiția anterioară, o parte de propoziție poate fi alcătuită din mai multe cuvinte – mașină, în mașină, de la mașină. În plus, o parte dintre cuvinte, conjuncțiile, vocativele interjecțiile, nu aparțin vreunei părți de propoziție. Cu alte cuvinte, numărul părților de propoziție (unități sintactice) nu este obligatoriu să fie identic cu cel al unităților lexicale din propoziție. De multe ori părțile de propoziție sunt mai puține la număr.
Eu am mașină. – trei părți de propoziție, trei unități lexicale
Eu am mașina cea mai scumpă. – patru părți de propoziție, șase unități lexicale
Există și situații, mai puține la număr, când părțile de propoziție sunt mai numeroase decât unitățile lexicale; spre exemplu atunci când subiectul este inclus în forma verbului.
Văd cerul. – două unități lexicale, trei părți de propoziție
Părțile principale de propoziție și părțile secundare de propoziție
Părțile de propoziție sunt în număr de cinci: subiectul, predicatul, elementul predicativ suplimentar, atributul și complementul.
Din cele cinci părți de propoziție, două dintre ele – subiectul și predicatul – sunt părți principiale, iar celelalte trei – atributul, complementul și elementul predicativ – sunt părți secundare.
Părțile principale de propoziție sunt necesare pentru existența unei propoziții. Când sunt prezente doar ele, propozițiile sunt simple. În jurul acestui nucleu sunt adăugate celelalte părți de propoziție.
Părțile principale de propoziție nu depind (nu sunt subordonate) de alte părți secundare de propoziție, ci sunt dependente una de cealaltă. Prin această dependență se definesc una pe cealaltă. Din punct de vedere practic, în scris, în absența unor intercalări, subiectul nu se desparte prin virgulă de predicat. Deși ambele sunt denumite principale, se poate spune despre predicat că este mai important decât subiectul, deoarece de el depinde existența propoziției.
Părțile secundare de propoziție se subordonează altor părți de propoziție, atât celor principale, cât și celorlalte secundare. Rolul acestor părți de propoziție este furnizarea unor informații suplimentare, care pot fi sau nu importante în comunicare. Părțile secundare de propoziție sunt definite în raport cu termenul regent (determinant), calificat morfologic, nu sintactic.
Raporturile dintre părțile de propoziție
În limba română, între părțile de propoziție, pot exista patru feluri de raporturi sintactice: raportul de coordonare, raportul de subordonare, raportul apozițional (apozitiv) și raportul predicativ (de inerență).