Consoanele

Consoanele sunt sunete ale vorbirii care se rostesc cu efort articulatoriu, fiind produse de coloana de aer fonator care întâlnește pe traiectul vocal un obstacol. Obstacolul poate fi un articulator (organ activ) sau un loc de articulație (organ pasiv sau o porțiune a acestuia). Învingerea obstacolului de către coloana de aer fonator produce un zgomot de frecare (îngustarea canalului fonator), iar înlăturarea obstacolului produce explozie sau implozie (când înlătură ocluzia).

Din cauza obstacolelor întâlnite, consoanele își pierd caracterul de undă sonoră regulată, muzicală (caracteristici specifice vocalelor). Obstacolele închid sau îngustează canalul fonator bucal, formând unde suplimentare nearmonice, iar sunetele inițiale sunt transformate în zgomote.

Consoanele se formează în cavitatea bucală, unele având și o rezonanță nazală, iar producerea lor necesită un minim de efort din partea laringelui.

Consoanele în limba română

În limba română literară, consoanele sunt în număr 22 și anume: b, c, č, k’, d, f, g, ğ, g’, h, j, l, m, n, p, r, s, ș, t, ț, v, z. Consoanele nu pot forma singure silabe

Consoanele c, č, k’ și g, ğ, g’ necesită câteva explicații suplimentare.

  • consoana c este pronunțată ca în cuvintele car, ctitor
  • consoana č este pronunțată ca în cuvintele ceapă, ciorbă
  • consoana k’ este pronunțată ca în cuvintele cheamă, chiar
  • consoana g este pronunțată ca în cuvintele gaz, gard
  • consoana ğ este pronunțată ca în cuvintele geam, giuvaer
  • consoana g’ este pronunțată ca în cuvintele gheață, ghiară

Din exemplele anterioare se observă că în scris o parte dintre consoanele enumerate nu sunt reprezentate printr-un singur semn diferit, ci printr-un grup de semne. Din acest motiv, unele cuvinte prezintă un număr diferit de sunete față de litere prin care sunt reprezentate sunetele. Spre exemplu, cuvântul car este format din 3 sunete și 3 litere, ceapă este format din 4 sunete, dar 5 litere, iar gheață este format din 4 sunete, dar 6 litere. Pentru o serie de alte abateri în limba română de la regula generală “un sunet reprezintă o singură literă”, vezi corespondența dintre sunete și litere.

Clasificarea consoanelor

Consoanele sunt caracterizate de prezența unui obstacol în canalul fonator, spre deosebire de vocale, care sunt produse fără astfel de obstacole. Ele se clasifică în funcție de natura obstacolului (modul de articulare) și de locul în care acesta este creat (locul de articulare). De asemenea, în acest proces, coardele vocale pot vibra (în cazul consoanelor sonore) sau rămân nemișcate (în cazul consoanelor surde).

În funcție de caracteristicile pe care le au, dezvoltate mai jos, consoanele pot fi grupate analitic ca în tabelul următor.

Consoanele limbii române oclusive fricative africate bilabiale labiodentale dentale prepalatale palatale velare laringale m b p n d t g’ k’ g c sonante sonore surde v f l, r z s ž š h sonante sonore surde ț ğ č sonore surde

După modul de articulare

În funcție de natura obstacolului (modul de articulare), adică a felului în care intervin organele articulatorii, consoanele se împart în: oclusive (explozive), constrictive (fricative), semioclusive (africate).

oclusive
(explozive)
închidere totală urmată de eliberarea bruscă a fluxului de aer acumulatb, p, d, t, g’, k’, g, k
oclusive
nazale
trecerea liberă a coloanei de aer fonator prin fosele nazale datorită coborârii vălului palatuluim, n
constrictive
fricative
îngustarea pronunțată a traiectului vocal, aerul se freacă de pereții fanteiv, f, z, s, ž, š, h
constrictive
vibrante
îngustarea traiectului vocal permite vibrarea vârfului limbii, care se apropie de alveolele superioarer
constrictive
laterale
aerul se scurge pe lângă marginile limbiil
semioclusiveocluzie urmată de o constricție fără explozieț, č, ğ

Consoanele oclusive sau explozive (b, p, d, t, g’, k’, g, k, m, n) sunt articulate prin ocluzia (închiderea totală) a canalului fonator și eliberarea sa bruscă, urmată de o explozie sau implozie, ca urmare a presiunii fluxului de aer acumulat în spatele obstacolului. În pronunțarea consoanelor p, b, m, ocluziunea are loc la nivelul buzelor; pentru n, t, d, ocluziunea are loc la nivelul alveolelor; pentru g, k, ocluziunea este la nivel velar, iar pentru k’, g’, ocluziunea are loc la nivel palatal.

În cazul consoanelor oclusive nazale (m, n), ocluzia apare la nivelul buzelor, dar vălul palatului fiind coborât, aerul se scurge prin fosele nazale. Explozia rezultată din înlăturarea ocluziei marchează sfârșitul articulării.

Consoanele constrictive sau fricative (v, f, z, s, ž, š, h, r, l) sunt articulate prin îngustarea pronunțată a canalului fonator, iar aerul se freacă zgomotos de pereții acestuia. În pronunțarea f, v, constricția are loc la nivelul buzei inferioare apropiată de incisivii superiori; pentru s, z, constricția se face la nivelul alveolelor incisivilor superiori, prin ridicarea vârfului limbii; pentru ž, š, constricția se realizează prin ridicarea marginilor și vârfului limbii spre palatul moale. În cazul consoanei h, constricția se realizează cu ajutorul rădăcinii limbii, care se ridică spre laringe.

Pentru consoanele laterale (l), constricția se realizează cu ajutorul vârfului limbii, care se lipește de incisivii superiori sau de alveolele lor, iar aerul fonator se scurge pe părțile laterale ale limbii. Pentru cele vibrante (r), aerul fonator se scurge prin întreruperea contactului limbii cu incisivii sau alveolele. Datorită acestei particularități, cele două consoane mai sunt numite și lichide.

Consoanele semioclusive sau africate (ț, č, ğ) sunt rezultatul combinației celor două feluri de articulări descrise anterior. Articularea începe cu o ocluzie, dar care nu este urmată de explozie sau implozie, ci de o constricție. Între ocluzie și constricție predomină cea din urmă, iar trecerea de la ocluzie la constricție este foarte scurtă, durata de articulare a unei africate fiind egală cu a unei consoane normale. Spre exemplu, articularea consoanei ț începe cu o ocluzie, necesară pentru articularea lui t, și se continuă cu constricția necesară lui s. De aici și notația acestei consoane prin ts în unele limbi.

După locul de articulare

În funcție de locul de pe traiectul vocal unde se formează obstacolul, consoanele sunt de șapte feluri: bilabiale, labiodentale, alveolare (uneori numite și dentale), prepalatale, palatale, velare (postpalatale), laringale. Denumirea grupelor s-a făcut după numele organelor care intervin în producerea consoanelor și după locul unde se produc.

bilabialearticulare la nivelul buzelorb, p, m
labiodentalearticulare la nivelul buzei inferioare și a dinților superioriv, f
alveolarearticulare la nivelul dințilord, t, z, s, ț, n, l, r
prepalatalearticulare la nivelul palatului anteriorž, š, ğ, č
palatalearticulare la nivelul palatului mediug’, k’
velarearticulare la nivelul palatului moaleg, k
laringalearticulare la nivelul laringeluih

Consoanele bilabiale (p, b, m) se articulează prin crearea obstacolului la nivelul ambelor buze.

Consoanele labiodentale (f, v) se articulează prin crearea obstacolului la nivelul buzei inferioare și a incisivilor superiori.

Consoanele alveolare (uneori numite și dentale) (d, t, z, s, ț, n, l, r) sunt produse prin apropierea vârfului limbii (apexului) de incisivii superiori și de alveolele acestora.

Consoanele prepalatale (ž, š, ğ, č) sunt produse prin trecerea curentului de aer fonator prin obstacolul creat de partea anterioară a limbii și partea anterioară a cerului gurii (palatul anterior).

Consoanele palatale (g’, k’) sunt produse prin apropierea părții centrale a limbii de palatul tare, în zona medie a cerului gurii (palatul mediu).

Consoanele velare (postpalatale) (g, k) sunt produse prin trecerea curentului de aer fonator prin obstacolul creat de partea posterioară a limbii, aflată în apropierea palatului moale (vălul palatului).

Consoanele laringale au un reprezentant unic în limba română (h) și sunt produse prin îngustarea canalului fonator la nivelul glotei sau laringelui.

După participarea coardelor vocale

În funcție de prezența vibrațiilor laringale (participarea sau neparticiparea coardelor vocale) în producerea consoanelor, acestea se împart în sonante și nesonante. Acestea din urmă, la rândul lor, se împart în sonore și surde.

sonantel, m, n, r
nesonante sonoreb, v, d, z, g’, g, ž, ʤ
nesonante surdep, f, t, s, k’, k, š, ʧ, ț, h

Consoanele sonante (l, m, n, r) sunt rostite cu participarea coardelor vocale. Acestea au un grad minim de alterare a undei sonore muzicale. Altfel spus, sonantele prezintă atât rezonanță bucală, specifică vocalelor, cât și zgomotul expirației, specific consoanelor. În fapt, ele sunt sunete intermediare între consoane și vocale.

Consoanele nesonante sonore (b, v, d, z, g’, g, ž, ğ) sunt rostite cu participarea coardelor vocale. Acestea prezintă o alterare maximă a undei sonore muzicale inițiale, până la transformarea lor în zgomote.

Consoanele nesonante surde (p, f, t, s, k’, k, š, č, ț, h) sunt rostite fără participarea coardelor vocale. Acestea prezintă o alterare a undei sonore muzicale inițiale, până la perceperea lor ca zgomote.

Consoanele sonore și cele surde, privite prin opoziția participare/neparticipare a corzilor vocale, formează următoarele perechi: p-b, t-d, k’-g’, k-g, f-v, s-z, š-ž, ğ-č. ț și h nu au pereche sonoră.