Sistemul vocalic al limbii române este o componentă centrală a fonologiei, axată pe identificarea trăsăturilor distinctive care permit diferențierea unităților fonologice în cadrul limbii. Spre deosebire de fonetică, ce analizează vocalele ca sunete produse fiziologic și descrise prin caracteristici acustice (precum timbru, frecvență sau durata sunetului), fonologia se concentrează pe rolul lor funcțional în sistemul lingvistic. Prin urmare, vocalele sunt definite fonologic nu doar prin proprietățile lor fizice, ci și prin opozițiile pe care le creează față de alte unități în contextul unei limbi.
Sistemul vocalic al limbii române include 7 vocale (unități fonologice): a, ă, â(î), e, i, o, u. Acestea sunt diferențiate prin trăsături distinctive fundamentale – apertură, localizare și labializare – și sunt identificate printr-un proces de segmentare specific fonologiei.
Din perspectiva relației lor cu silabele, vocalele sunt unități segmentale care formează legături exclusiv în interiorul silabei (relații homosintagmatice). În plus, ele se evidențiază prin capacitatea lor de a purta accentul în fluxul vorbirii.
În sistemul fonologic, vocalele ocupă o poziție esențială, fiind nucleele silabelor și unități purtătoare de accent. Trăsăturile lor distinctive creează opoziții binare relevante, precum deschis/nondeschis, anterior/nonanterior sau labial/nonlabial, care determină structura lingvistică și sensurile lexicale.
Din criteriile articulatorii, fonetica detaliază vocalele pe baza observațiilor privind frecvențele de rezonanță (F1, F2), timbru sau intensitate. Totuși, fonologia selectează doar trăsăturile relevante (distinctive) pentru opozițiile fonologice, care duc la diferențe de sens, construind sistemul vocalic în jurul celor 7 unități distincte ale limbii române. Aceste trăsături sunt notate binar (+/-), ca în tabelul de mai jos.
Detalii despre trăsăturile distinctive din tabelul anterior.
Deschis/nondeschis și închis/nonînchis: Reflectă apertura vocalelor, adică gradul de deschidere a cavității bucale în timpul articulării. Deschis indică o apertură mai mare (cum este vocala /a/), iar închis indică o apertură mai mică (cum este vocala /i/).
Anterior/nonanterior și central/noncentral: Descriu localizarea vocalelor în raport cu poziția limbii în cavitatea bucală. Anterior indică faptul că limba este poziționată mai în față (cum este /e/ sau /i/). Central indică o poziționare neutră (cum este /ă/ sau /â(î)/).
Labial/nonlabial: Reflectă labializarea, adică implicarea buzelor în articulare. Labial indică o rotunjire a buzelor (cum este /o/ sau /u/). Nonlabial indică lipsa acestei rotunjiri (cum este /a/ sau /e/).
Diferențierea între fonetică și fonologie în studiul vocalelor
Fonologia studiază vocalele exclusiv în funcție de rolul lor în sistemul lingvistic, spre deosebire de fonetică, care se concentrează pe aspectele fizice și acustice ale vocalelor. Spre exemplu, în fonetică, vocalele sunt descrise prin caracteristici detaliate precum frecvențele de rezonanță și durata. În schimb, în fonologie, vocalele sunt analizate în termeni de opoziții distinctive, utile pentru definirea fonemelor și a sensurilor.
Această abordare abstractă explică de ce fonologia consideră doar trăsăturile esențiale pentru opozițiile fonologice, permițând o reprezentare sistemică a vocalelor în cadrul limbii române. Comparativ, alte limbi pot avea un număr diferit de vocale fonologice, în funcție de nevoile lor de comunicare.