Accentul este o unitate suprasegmentală intensivă care constă în pronunțarea mai energică a unei silabe față de rostirea silabelor învecinate, prin creșterea intensității vocii sau schimbarea tonului. El poate deosebi înțelesul cuvintelor și este semnalizat printr-un apostrof (‘) adăugat deasupra vocalei silabei pronunțate mai intens.
Caracteristici
De regulă, cuvintele au o singură silabă accentuată, iar aceasta reprezintă centrul ei de intensitate. Pierderea accentului înseamnă pierderea autonomiei cuvântului și înglobarea lui în alt cuvânt: de aici > de-aici. Există și situații particulare în care cuvintele prezintă două accente sau niciunul. Două accente, unul principal și unul secundar pot fi întâlnite în cuvintele polisilabice compuse, precum radiodifúziune (accentul principal cade pe u, iar cel secundar pe ra-). Cuvintele fără accent sunt monosilabice, precum formele pronumelor personale îl, o, îi, le, care se și numesc forme neaccentuate.
Limba română folosește accentul de intensitate (dinamic), ceea ce înseamnă pronunțarea mai energică a silabei accentuate și cu o ușoară ridicare a tonului.
În limba română, spre deosebire de alte limbi, nu se notează vocala accentuată, cu o singură excepție, în cazul cuvintelor omografe. (vezi mai jos)
Accentul poate să apară într-un cuvânt, formă gramaticală (corp fonetic lexico-gramatical) sau într-o propoziție (corp fonetic sintactic). Mai jos exemplificarea celor două situații:
móbilă (substantiv) vs. mobílă (adjectiv) vs. mobilắ (formă verbală la timpul perfect)
El și ea sunt prieteni. – și conjuncție neaacentuată
El a întârziat, dar și ea a ajuns mai târziu. – și adverb de întărire accentuat
În exemplele de mai sus, se observă că libertatea accentului permite diferențierea cuvintelor, a formelor gramaticale, chiar dacă acestea au un număr identic de silabe și de sunete-tip.
veselă (adjectiv) vs. veselă (substantiv)
cântă (verb formă de prezent) vs. cântă (verb formă de perfect)
Felurile accentului
După poziția ocupată în cuvinte, accentul poate fi fix sau liber. Cel fix are aceeași poziție în toate cuvintele unei limbi, iar cel liber are un loc variabil. În limba română, accentul este liber și poate să cadă pe orice silabă.
cân-ta, co-vor, șco-lă-resc – accent pe ultima silabă
cân-tă, co-voa-re, șco-lă-reas-că – accent pe penultima silabă
cân-te-ce, re-pu-bli-că, ro-man-ti-că – accent pe antepenultima silabă
ve-ve-ri-țe, ve-ve-ri-țe-le; doc-to-ri-ță, doc-to-ri-țe-le – înainte de antepenultima silabă
Accentul situat pe ultima silabă se numește oxiton – ma-nu-ál; cel care cade pe penultima silabă se numește paroxiton – cár-te, mun-céș-te; cel care cade pe silaba anterioară penultimei se numește proparoxiton; a treia silabă – pá-să-re; a patra silabă – vé-ve-ri-ță; a cincea silabă – dó-uă-spre-ze-ce.
Cercetările au scos la iveală că ordinea frecvenței accentului în cuvintele limbii române este oxiton, paroxiton, proparoxiton.
Oxitonul este întâlnit în cuvinte care se termină în consoană, semivocală și vocală: te-le-vi-zór, mân-cáu, a-dor-mí.
Paroxitonul este întâlnit mai ales în cuvinte care se termină în consoană și vocală: cár-te, sú-net.
În timpul flexiunii cuvintelor, accentul își poate păstra locul pe aceeași silabă sau își poate schimba locul. Când își păstrează locul este stabil – om ‒ omului ‒ oamenilor, iar când și-l schimbă este mobil – cântă ‒ cântắ.
Deci, în limba română accentul poate fi liber stabil sau liber mobil.
Accentul, funcție distinctivă
Așa cum am văzut mai sus, în situațiile în care este liber mobil, accentul este singurul care diferențiază două cuvinte identice – cântă ‒ cântắ. În aceste cazuri, el are rol fonologic și marchează modificarea în planul expresiei, care atrage după sine modificarea în planul conținutului. În aceste situații, spunem că accentul are funcție distinctivă.
Prin urmare, cuvintele cu forme gramaticale identice fonematic (formate din foneme) sunt diferențiate numai prin accent: cópii ‒ copii, móbilă ‒ mobilă, veselă ‒ vesélă, cumpără ‒ cumpărắ. Cuvintele care se scriu la fel, dar se pronunță diferit datorită accentului, se numesc omografe.
Omografele pot fi de două feluri: gramaticale, când se deosebesc din punct de vedere al conținutului gramatical – adúnă ‒ adunắ sau lexicale, când se deosebesc din punct de vedere al semnificației – cópii ‒ copíi.
Deși în limba română accentul nu este marcat în scrierea cuvintelor, în cazul omografelor este permisă folosirea accentului ascuțit [´] pentru a marca diferența între acestea: cópii ‒ copíi, ácele ‒ acéle.