Segmentarea este o operație fonologică complexă, esențială pentru analiza structurii sonore a unei limbi. Prin această operație, tranșele sonore sunt divizate în unități componente ‒ foneme ‒ și clasificate în unități segmentale: vocale, consoane, semivocale. De asemenea, segmentarea contribuie la inventarierea fonemelor unei limbi și la înțelegerea sistemului său fonologic.
Procesul de segmentare presupune identificarea relațiilor și corelațiilor dintre sunete, evaluarea raportului de comutare dintre ele și stabilirea corespondenței dintre planul expresiei și planul conținutului. Aceste analize permit determinarea unităților fundamentale care alcătuiesc sistemul fonologic al limbii, inclusiv unitățile suprasegmentale (accentul, intonația). În cazul limbii române, sistemul fonologic modern, stabilit în 1959, cuprinde 7 vocale, 4 semivocale și 20 de consoane.
Cuprins
Exemple de segmentare
Segmentarea unei tranșe sonore presupune un raționament bazat pe raporturi de relație, corelație și comutare. Pe scurt, o tranșă sonoră poate fi segmentată dacă unul dintre segmentele sale intră într-un raport de comutare cu un alt element. Formalizând, putem spune că tranșa sonoră ab poate fi segmentată structural în a și b, dacă cel puțin un element (a sau b) intră într-un raport de comutare cu un alt element, c. Altfel spus, dacă alături de expresia ab există cel puțin încă una dintre expresiile ac sau cb.
Exemplu 1: Identificarea segmentelor inițiale
Considerând tranșele sonore tranșele sonore [sak], [zak], [fak], cărora le corespund în planul conținutului cuvintele {sac}, {zac}, {fac}, putem spune că:
- partea comună a celor trei tranșe [-ak] se află în relație cu segmentele inițiale [s, z, f]
- între segmentele [s, z, f] se stabilește o relație de corelație, deoarece ele pot ocupa alternativ aceeași poziție în structura cuvintelor.
- există un raport de comutare între [s, z, f] care indică faptul că acestea sunt segmente diferite.
- segmentul [sak] este format din două segmente: segmentul [-ak] (comun tranșelor [sak, zak, fak]) și segmentul inițial [s] (care diferențiază [sak] de [zak] și [fak])
Exemplu 2: Identificarea vocalelor
Dacă alături de [sak] introducem în discuție și tranșele sonore [sok, suk], cărora le corespund în planul conținutului {soc, suc}, putem spune că:
- există un raport de comutare între segmentele [a, o, u], prin urmare ele sunt diferite
- segmentul [sak] este format din două segmente: segmentul [s-k] (comun cuvintelor [sak, sok, suk) și segmentul [a] (care diferențiază cuvântul [sak] de [sok] [suk])
Exemplu 3: Identificarea segmentelor finale
Dacă alături de [sak] luăm în considerare și tranșele sonore [sap, sar], cu corespondență în planul conținutului {sap, sar}, putem spune că:
- există un raport de comutare între segmentele finale [k, p, r], prin urmare sunt diferite
- segmentul [sak] poate fi descompus în două segmente: segmentul [sa-] (comun cuvintelor [sak], [sap], [sar]) și segmentul [k] (care diferențiază [sak] de [sap], [sar])
Prin examinarea succesivă a raporturilor (relații, corelații și comutări) dintre segmentele [sak], [zak], [fak], [sok], [suk], [sap] și [sar], segmentul [sak] poate fi divizat în trei unități: [s], [a], [k]. Aceste unități formează expresia sonoră a cuvântului {sac} și sunt distincte de expresiile altor cuvinte din sistemul limbii.
Segmentarea este astfel un proces fundamental pentru stabilirea structurii fonologice a unei limbi, permițând identificarea fonemelor și delimitarea acestora în funcție de raporturile de relație, corelație și comutare. Prin această metodă de segmentare au fost identificate și clasificate toate vocalele, consoanele și semivocalele limbii române. Totalitatea acestor unități segmentale constituie inventarul fonematic al limbii, care, alături de trăsăturile suprasegmentale precum accentul și intonația, formează sistemul fonologic complet al limbii române.