Punctul și virgula este un semn de punctuație care marchează o pauză mai mare decât pauza indicată prin virgulă și mai mică decât cea indicată prin punct. Are un un rol exclusiv delimitativ și este preferat virgulei sau punctului din rațiuni stilistice.
Punctul și virgula poate face pereche cu virgula în izolarea construcțiilor incidente, dar nu poate fi repetat la distanță pentru a încadra unități sintactice intercalate.
Delimitare
Punctul și virgula delimitează fragmente din comunicare pe care vorbitorul le dorește a fi într-o oarecare măsură independente sau cu o dependență slăbită față de restul conținutului. Independența este indicată printr-o pauză interioară, dar mai mică decât cea marcată prin punct, precedată de o intonație sau ton descendent.
Cărțile sunt pe masă[;] creioanele în penar[;] caietele închise[;] dorința de a scrie lipsește.
Funcția delimitativă poate fi observată și în texte de mai mare întindere. Fragmentele delimitate prin punct și virgulă primesc limpezime, iar componentele cu un anumit grad de autonomie sunt ușor de identificat.
Când ajunseră în vadul Ciulniței, pe care nu mai era nici un strop de apă, Damian văzu satul aninat pe vârful dealului, pe sub care se scurgea pârâul și mergea de se vărsa în Ialomița, când putea, deoarece de cele mai multe ori nu se vărsa nicăieri, fiind sec[;] văzu curtea boierească cum o știa, așezată pe deal, fără gard dinspre gârlă, și toate slugile, toți argații ieșiți să-l vadă venind[;] în dreapta și în stânga curții țărănești, unde mai peste tot doi sau trei cai, legați de câte un otgon, se-nvârteau pe un vraf de grâu, bătând din cap și din coadă[;] în vadul gârlei, copii în scutece, lăsați în paza altora ce de-abia umblau în picioare. (D. Zamfirescu)
Punctul și virgula poate indica și existența unui raport indecis între termeni juxtapuși: coordonare sau subordonare. În vorbire, prezența semnului de punctuație este marcată prin ton urcat sau coborât, în funcție de cele două raporturi.
Nu m-au iubit niciodată[;] nu o să-i iubesc nici eu.
Funcția delimitativă poate fi observată și într-o enumerare, situație în care termenii sunt grupați după aspectele comune.
Expoziția auto a cuprins mașini noi, vechi, foarte vechi[;] scumpe, ieftine și foarte scumpe.
La târg se găseau mere, pere, prune[;] morcovi, cartofi, ceapă[;] flori, ghivece, semințe.
Delimitare după criterii sintactice
Delimitarea după criterii sintactice este însoțită de pauze în vorbire, dar și de un anumit efect stilistic. În exemplul următor, prin apelul la punct și virgulă, izolarea apăsată a elementelor predicative suplimentare juxtapuse sugerează printr-o exprimare expresivă epuizarea fizică.
Sosim la Gherla deșălați, speriați[;] amorțiți[;] înțepeniți. (N. Steinhardt)
În coordonarea propozițiilor, folosirea acestui semn de punctuație în locul virgulei accentuează pauza dintre elementele juxtapuse.
Citesc mult[;] învăț din greu[;] mă pregătesc de zor pentru examen.
Punctul și virgula pot fi întâlnite și în subordonare, unde marchează fragmentarea frazei.
Ochii nu mai văzuseră așa ceva, însă nările îi dădeau o bună încredințare[;] așa încât urmă pilda boierului ș-a căpitanului Ilie. (M. Sadoveanu) – delimitează în frază o subordonată consecutivă
În propoziție, la fel ca virgula, semnul punct și virgulă poate fi folosit pentru delimitări, mai puțin a vocativelor și a interjecțiilor.
— Ai ceva cu mine?
— Nu[;] mai degrabă tu ai ceva cu mine. – delimitează un adverb de negație de restul afirmației
Delimitare după intenția vorbitorului
În funcție de intenția vorbitorului, punctul și virgula poate fi folosit pentru a marca o pauză facultativă, uneori chiar și în situații în care norma gramaticală interzice folosirea punctuației.
Cum au prins între ei pe Toma și Gavriluță, cazacii s-au simțit veseli și gata de nuntă[;] și abia atunci au trecut Nistrul. (M. Sadoveanu) – ; înainte de și copulativ care marchează o coordonare între propoziții principale