Semnul întrebării este semnul de punctuație care marchează intonația propozițiilor sau frazelor interogative. Acesta este folosit cu precădere în situații conversaționale și indică caracterul interogativ al enunțurilor.
Semnul întrebării poate fi privit din trei perspective:
– ca semn de punctuație finală cu funcție delimitativă sintactică și prozodică (pauză de final), indicând și scopul comunicării
– ca semn de punctuație interioară cu funcție de delimitare și introducere a unei pauze, indicând și scopul comunicării
– ca semn de punctuație interioară fără funcție de delimitare, doar de identificare a scopului comunicării.
Punctuație finală
Când este folosit la finalul enunțului, semnul întrebării indică caracterul de întrebare directă a comunicării. Comunicarea poate fi atât o propoziție, cât și o frază.
Profesoara își întrebă elevul cu îngrijorare:
— Le-ai spus părinților ce ai pățit ieri[?] – propoziție interogativă directă, independentă de comunicarea anterioară
— De ce ai făcut asta[?] întrebă băiatul cu uimire. – propoziție interogativă directă, dar în legătură cu intervenția incidentă a autorului
Folosirea unui singur semn de întrebare marchează pauza finală, atât în propoziție, cât și în frază, precedată de o intonație specifică interogației, iar folosirea multiplă notează o intensificare a interogației, tradusă printr-o curiozitate circumspectă.
— Ai fost și tu la petrecere[?] – interogația independentă în propoziție
— De ce nu mă asculți niciodată, deși ți-am demonstrat că am dreptate[?] – interogația independentă în frază
— El e un prieten de-al meu.
— Unde l-ai cunoscut[??] – interogație intensificată
Cu funcție delimitativă, semnul întrebării la finalul enunțului poate separa o propoziție interogativă de alta la fel sau una interogativă de una afirmativă ori exclamativă.
— Unde pleci fără umbrelă[?] Nu vezi că plouă[?]
Nu a învățat pentru examen[?] Poate doar a avut emoții[.]
— Ai simțit și tu[?] A fost cutremur[!]
Funcția de delimitare în cazul titlurilor este exercitată doar atunci când întrebarea este directă, considerată în acest fel de cel care vorbește. Dacă interpretarea este de întrebare indirectă, titlul este supus regulilor care interzic semnul de punctuație în astfel de situații.
De ce să mori tu[?] (M. Eminescu)
Cum am devenit huligan[] (Mihail Sebastian)
Punctuație interioară
Când delimitează unități interioare, semnul întrebării accentuează interogația, atât în propoziție, cât și în frază.
Are părinți[?] ori copii[?] (I. L. Caragiale)
Da, dar tutun și cărticică ți-ai luat[?] chibrituri ai[?] (I. L. Caragiale)
Fără funcție delimitativă, semnul întrebării poate marca o unitate izolată din enunț.
Pentru a fi și mai deschis în mărturisirea mea, aș spune – cum să o numesc[?] – o revelație.
În propoziții fragmentate, semnul întrebării izolează părți de propoziție coordonate sau subordonate și le marchează interogativ. Și în fraze, poate izola propoziții aflate în raport de coordonare sau subordonare.
Îmi puteți da un răspuns? Un răspuns sincer? – coordonare complement direct
A fost dorința ta? Ori a fost și dorința ei? – coordonare disjunctivă propoziție principală
Am fost singurul nevinovat? Fiindcă nu am fost certat? – subordonare, circumstanțială de cauză
Întrebări retorice
Există propoziții și fraze care au doar un aspect interogativ, dar nu așteaptă un răspuns real. Acestea sunt false întrebări, interogative ca formă, însă enunțiative ca sens. Scopul lor este de a sublinia o idee și de a o întări ca realitate incontestabilă, apelând la afectivitate.
Cine s-ar fi gândit vreodată și cine ar putea crede că, desenând o hartă, creezi și lumea? – întrebare retorică generală
– Îți dai seama cât de complicat e totul acum?
– Dar când a fost vreodată simplu? – întrebare retorică, situație conversațională
– Am plecat fără să anunț. Cine ar fi înțeles? – întrebare retorică, situație conversațională