Trăsăturile distinctive sunt caracteristici fundamentale ale sunetelor unei limbi, utilizate în fonologie pentru a identifica și diferenția fonemele. Acestea au avut un rol crucial în dezvoltarea conceptului de fonem, oferind o metodă sistematică pentru a analiza și descrie sunetele unei limbi.
Aceste trăsături sunt binare (+/–) și reflectă diferențele dintre sunete care duc la variații de sens. De exemplu, în cuvintele par și bar, trăsătura [+sonor] diferențiază consoana /p/ (surdă) de /b/ (sonoră). Aceste trăsături includ proprietăți precum locul și modul de articulare, sonoritatea sau nazalitatea, care permit clasificarea sunetelor pe baze articulatorii și acustice.
Cuprins
Trăsăturile distinctive și fonetica
Deși sunt studiate de fonologie. trăsăturile distinctive au o bază fizică și articulatorie, fiind strâns legate de studiul sunetelor în fonetică. Fonetica explorează trăsături precum poziția limbii, activitatea corzilor vocale sau fluxul de aer.
În perechea tată și dată, trăsătura [+sonor] separă /t/ (surdă) de /d/ (sonoră).
În cuvintele mama și baba, trăsătura [+nazal] diferențiază consoana /m/ (nazală) din mama de consoana /b/ (orală) din baba.
Trăsături distinctive în fonologie
Trăsăturile distinctive reprezintă baza teoriei fonologice moderne. Ele facilitează înțelegerea relației dintre fonetică și fonologie, permițând clasificarea sunetelor și determinarea fonemelor unei limbi, fundamentând analiza sistemelor consonantic și vocalic.
În fonologie, trăsăturile distinctive sunt utilizate pentru a identifica opozițiile care duc la diferențe de sens, subliniind prezența sau absența unei trăsături (notate binar +/-).
Vocalele /a/ și /i/ se opun prin trăsătura [+înalt], prezentă la /i/ și absentă la /a/, observată în bar și bir. Consoanele /k/ și /g/ sunt opuse prin [+sonor], ilustrată în col și gol.
Aceste trăsături distinctive sunt esențiale pentru a înțelege diferențele fonologice dintre sunetele limbii și cum acestea sunt organizate în sisteme fonemice, separând sunetele care au rol semantic diferit. Pe baza acestor trăsături distinctive au fost întocmite sistemul vocalic al limbii române și sistemul consonantic al limbii române.
Trăsături distinctive pentru vocale
| Deschis/nondeschis | |
| Deschis | Vocalele în care gura este mai larg deschisă (ex: /a/, /ă/). |
| Nondeschis | Vocalele în care gura nu este deschisă prea mult (ex: /i/, /u/). |
| Închis/nonînchis | |
| Închis | Vocalele în care gura este mai mult închisă (ex: /i/, /u/). |
| Nonînchis | Vocalele mai deschise, cu o deschidere mai mare a gurii (ex: /e/, /a/). |
| Anterior/nonanterior | |
| Anterior | Vocalele care sunt articulate în fața cavității bucale (ex: /i/, /e/). |
| Nonanterior | Vocalele care sunt articulate în partea din spate a cavității bucale (ex: /u/, /o/). |
| Central/noncentral | |
| Central | Vocalele produse prin poziționarea limbii într-o zonă centrală a cavității bucale (ex: /ă/). |
| Noncentral | Vocalele care sunt articulate mai aproape de partea frontală sau posterior a cavității bucale (ex: /i/, /a/). |
| Labial/nonlabial | |
| Labial | Vocalele produse cu participarea buzelor (ex: /u/, /o/). |
| Nonlabial | Vocalele care nu implică o participare activă a buzelor (ex: /i/, /e/). |
Trăsături distinctive pentru consoane
| Întrerupt/nonîntrerupt | |
| Întrerupt | Sunetele care implică o oprire completă a fluxului de aer în cavitatea bucală, urmată de o eliberare bruscă (ex: /p/, /t/, /k/). |
| Nonîntrerupt | Sunetele care permit fluxul continuu de aer, fără oprire completă (ex: /m/, /n/). |
| Continuu/noncontinuu | |
| Continuu | Sunetele care permit un flux continuu de aer (ex: /f/, /v/, /s/, /z/). |
| Noncontinuu | Sunetele care nu permit acest flux continuu, fiind oprite brusc (ex: /p/, /b/). |
| Anterior/nonanterior | |
| Anterior | Sunetele produse în partea din față a cavității bucale (ex: /p/, /b/, /t/, /d/). |
| Nonanterior | Sunetele produse mai în spate în cavitatea bucală (ex: /k/, /g/). |
| Posterior/nonposterior | |
| Posterior | Sunetele produse în partea din spate a cavității bucale (ex: /k/, /g/). |
| Nonposterior | Sunetele produse în partea din față a cavității bucale (ex: /t/, /d/). |
| Palatal/nonpalatal | |
| Palatal | Sunetele produse cu partea superioară a cavității bucale apropiindu-se de palatul dur (ex: /ʃ/, /ʒ/). |
| Nonpalatal | Sunetele produse fără implicarea palatului dur (ex: /k/, /t/). |
| Oral/nonoral | |
| Oral | Sunetele produse cu aerul ieșind doar pe gură (ex: /b/, /d/, /f/). |
| Nonoral | Sunetele nazale, unde aerul iese și prin nas (ex: /m/, /n/). |
| Sonor/nonsonor | |
| Sonor | Sunetele care sunt produse cu vibrarea corzilor vocale (ex: /b/, /d/, /z/). |
| Nonsonor | Sunetele care sunt produse fără vibrarea corzilor vocale (ex: /p/, /t/, /s/). |
De la trăsături distinctive la conceptul de fonem
Fonemul este o unitate abstractă identificată prin setul unic de trăsături distinctive care îl caracterizează. Această abordare permite separarea trăsăturilor relevante pentru sens de cele nerelevante, facilitând identificarea tuturor fonemelor unei limbi. Determinarea fonemelor se face în câteva etape, descrise succint mai jos.
Identificarea contrastelor semnificative: Analiza începe prin compararea cuvintelor ce formează perechi minimale, cum ar fi par și bar. Diferența de sens dintre cele două cuvinte este atribuită opoziției între sunetele [p] și [b], care se disting prin trăsătura [+sonor] (specifică /b/) și [-sonor] (specifică /p/).
Abstractizarea trăsăturilor relevante: Prin examinarea articulatorie și acustică, trăsăturile se reduc la un set minimal necesar pentru a descrie opozițiile funcționale. Spre exemplu, consoanele /t/ și /d/ se disting prin sonoritate, dar corespund aceleași poziții articulatorii.
Gruparea sunetelor: Sunetele care împărtășesc același set de trăsături distinctive sunt considerate variante (alofone) ale aceluiași fonem. De exemplu, [r] și [r̄] în limba română sunt alofone ale fonemului /r/, pentru că nu disting sensuri în cuvinte precum car[r] scurt) și car (cu [r̄] prelungit, mai vibrant).
Formalizarea fonemului: Fonemul devine definit ca un pachet de trăsături distinctive. În cazul vocalelor, fonemul /i/ în limba română se definește prin [+îngust], [+anterior], [-rotunjit].
În car și par, opoziția dintre [k] și [p] înseamnă [+velar] pentru /k/ și [+bilabial] pentru /p/.
În bar și dar, diferența constă în [+labiodental] pentru /b/ și [+alveolar] pentru /d/.