Alternanțele fonetice

Alternanțele fonetice, o particularitate a limbii române, reprezintă modificarea regulată a unor foneme în radicalul cuvântului sau în tema cuvântului (terminația de după radical). Aceste modificări au loc în procesul flexiunii nominale, verbale sau în timpul derivării.

carte / cărți (alternanța în radical între a și ă)

Alternanțele fonetice au apărut de-a lungul evoluție istorice a limbii române, influențate fiind de sunetele învecinate sau de accent.

În funcție de natura sunetelor implicate în procesul de realizare, alternanțele fonetice se împart în vocalice, consonantice și mixte.

Alternanțe fonetice vocalice

Alternanțele vocalice implică vocale și pot avea loc între:

– vocale: mare / mări (a ∼ ă); masă / mese (a ∼ e); văr / veri (ă ∼ e)
– o vocală și Ø: usuc / uscăm(u ∼ Ø)
– o vocală și un diftong: merge / meargă (e ∼ ea); port / poartă (o ∼ oa); mână / mâini (â ∼ âi)
– între diftongi: piatră / pietre (ia ∼ ie)

Alternanțe fonetice consonantice

Alternanțele consonantice implică consoane și pot avea loc între:

– consoane: frate / frați (t ∼ ț); urc / urci (c ∼ č); fragă / fragi (g ∼ ğ); urs / urși (s ∼ ș); cad / cazi (d ∼ z); tăiat / tăiați (t ∼ ț)
– o consoană și Ø: rămân / rămâi (n ∼ Ø)
– grupuri de consoane: cunosc / cunoști ( sc ∼ șt); citesc / citești (sc ∼ șt); pușcă / puști (șc ∼ șt); acest / acești (st ∼ șt)

Alternanțe fonetice mixte

Alternanțele mixte implică atât vocale cât și consoane: stradă / străzi (ad ∼ ăzi), cunosc / cunoaște (sc ∼ aște), vale / văi(l ∼ ă)

În prezent, limba română tinde să nu mai producă alternanțe fonetice, după cum se poate observa și din exemplele de mai jos.